Iarba Tacerii...

              Intotdeauna,oricat de multe cuvinte ne-am fi spus,in toate modurile posibile si imposibile,o sa existe ,intotdeuna, senzatia ca ca nu ne-am spus suficient, ca am mai uitat ceva,ceva care o sa conteze in ecuatia dintre noi...Ecuatie, in care vesnic o sa ramana o necunoscuta...
              Am lasat timpul sa aseze lucrurile nerezolvate si chiar si timpul nu a reusit sa indulceasca amarul pe care il simt atunci cand ma gindesc la ea ,la ultimele clipe petrecute in compania ei.E o naluca ce continua sa imi provoace cele mai profunde simturi si sentimente din corpul meu. De mult am renuntat sa mai imi pun intrebari existentiale despre mine si ea, stiind ca nici un raspuns nu este plauzibil si ca ceva inexplicabil se intimpla atunci cand pur si simplu aud numele ei.
 Am lasat iarba tacerii sa creasca intre noi pentru ca nu mai puteam ....ma simteam sfirsit de puteri, obosit sa mai incerc sa lupt pentru sentimentele mele... am lasat-o sa plece chiar daca ea a plecat de mult. Ma simteam ca un strain, ca uleiul intr-un pahar cu apa, si indiferent ce-as fi facut am fi ramas ca doua substante cu densitati diferite.
                Adevarul e ca amandoi ne-am schimbat ,si ceea ce ne-a legat la inceput,cred ca am dat uitarii.Bucuria si curiozitatea,comunicarea ,acceptarea si respectul s-a transformat usor in neincredere, indoiala, teama , dezamagire.Cred ca e prea tarziu ca sa arat cu degetul pe cineva sau ceva ...s-a intimplat si gata. Oricat de mult am incercat nu am mai reusit sa substituim,sa recreem acele senzatii... desi intre noi o sa fie vesnic o bizara conexiune profunda...prin comunicare si daruire am ajuns sa ne legam pe vecie...si nimic nu ne mai poate dezlega desi cred ca si eu si ea am fi dorit acest lucru,la un moment dat.E frumoasa senzatia ca reusesti sa pacalesti toti zeii si toti dumnezeii si ajungi sa detii un loc acolo printre ei, printre stele doar prin faptul ca iubesti , ca daruiesti, dar de asemenea este ucigatoare senzatia ca lucrul asta nu e suficient ,astazi ,in societatea noastra sa il faci sa dainuie la fel ca in basmele pe care le-am auzit in copilarie :" si-au trait fericiti pana la adinci batraneti".Din pacate suntem inzestrati si cu armele pe care le folosim din plin impotriva noastra, a iubirii: orgoliu, egoism,ura,dorinta de razbunare.Mareata cetate pe care o construiesti cu sudoarea sufletului, la care pui zilnic cate o caramida,si se inalta odata cu trecerea timpului, cade sub asediul prelungit al defectelor noastre....unde ati vazut voi o cetate care sa nu fi fost asediata si care sa nu fi fost niciodata cucerita si arsa din temelii?Tot ce a mai ramas in urma sunt doar amintiri, cand cutreieram in fiecare seara petrecuta in compania ei stele, taramuri de mult uitate,basme, Eram Fat Frumos care de fiecare data sfirseam protejandu-i corpul cu bratele mele, la fel ca o cochilie, acolo unde nimic  rau nu ajungea la ea, eram Peter Pan in Neverland, vesnic copil pus pe sotii , cu un sarut furat, o atingere,o privire, pana la ultimul strop de energie,cand sfirseam cu buzele,nasul, pe gatul ei, mirosindu-i pielea.Amintiri...
           Ciudat lucru.... de cateva ori am avut senzatia ca ii simt parfumul.Cald ,dulce.. femeiesc.A inceput sa imi bata inima ca nebuna...in camera mea intrand.... fiind intuneric.... sa ii simt parfumul!?!Pentru un moment era acolo,chiar daca mintea a castigat rapid lupta spunandu-mi ca nu este posibil.Altadata sa ii simt parfumul pe un alt corp, complet strain mie....Aceasta senzatie m-a bintuit cateva zile si mi-am pus intrebari incercand sa gasesc un raspuns care sa ma satisfaca ...si inca nu l-am gasit.
                Imi este frica de viitoarea noastra intilnire,pentru ca nu stiu ce anume o sa simt. O sa fie oare aceeasi teama de a fi dezamagit,aceeasi neincredere in cuvintele ei, o sa imi fie frica sa o privesc in ochii sau dimpotriva o sa fiu bucuros,si fericit privind-o ca pe omul care poarta putin din mine in interiorul sau.Singurul lucru sigur e ca inima mea o va lua la galop in secunda in care ii voi simti prezenta.
               Continui sa fiu abonat  la cuvintele ei... cele cateva postari afisate pe blog mi-au trezit admiratia adormita si fascinatia care ma cuprindea atunci cand colindam prin suflet, ajutandu-ma de cele cateva rinduri pe care le posta sau mi le oferea asezate frumos pe o agenda.Atunci nu aveam nevoie sa intreb nimic, totul era clar... asa a inceput totul. Pe de o parte acum,cand iarba tacerii creste , imi este comod lucrul asta... sa nu intreb nimic.
Am spus ca o sa te sun ,insa nu am curaj.Acest lucru ,in momentul asta, mie imi lipseste. Nu am uitat...
 
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

My silence, my words

Motto: ECHILIBRU

Sex....Dragoste si nu doar...