Poți să-i dorești cu adevărat binele cuiva pe care l-ai iubit?

Este o întrebare care s-a născut de curând: 

Poți să-i dorești sincer binele cuiva, să-i oferi sfaturi curate și intenții bune, dacă acea persoană a fost, cândva, iubirea ta?

       Cred că da — dar cu o condiție esențială: să te fi împăcat tu cu povestea. Nu cu persoana, nu cu finalul, ci cu ceea ce a fost în tine și cu ce a rămas. Când nu mai ai nimic de demonstrat, nici ție, nici ei, atunci binele pe care îl dorești este pur. E o binecuvântare lipsită de greutate. Nu vine cu speranța unei întoarceri, nici cu dorința de a „arăta” ceva. E doar un „Să fii bine, om frumos”, spus cu inima liniștită.         Sau poate că și acel „bine” pe care i-l dorești nu e în totalitate pur... Poate că, fără să vrei, în el mai pulsează o fărâmă din ce a fost cândva. O amintire, o scenă, un „dacă” nerostit. Poate că și bunătatea ta, deși sinceră, mai poartă în ea o nuanță din ceea ce a însemnat acea persoană pentru tine la un moment dat. 

Pentru că oricât de mult ne-am dori să fim obiectivi, nu suntem făcuți doar din rațiune. Suntem țesături de trăiri, de legături invizibile care nu se taie, ci doar se transformă. Acel bine pe care îl oferi poate nu e complet dezlipit de trecut. Poate că încă e o formă de iubire, una mai matură, care nu cere, nu așteaptă, nu revendică — dar care încă își amintește. .... Și poate că nici nu e greșit. Poate că a fi binevoitor cu cineva pe care l-ai iubit nu înseamnă să fii complet detașat, ci să accepți că rămășițele trecutului pot coexista cu intenții sincere. Poate că adevărata bunătate nu e rece și obiectivă, ci caldă și asumată. 

În fond, dacă binele pe care i-l dorești are în el o urmă din ce a fost iubirea ta, dar tot e bine, tot e lumină... nu e asta, până la urmă, o victorie a inimii? 

Și totuși… rămâne întrebarea care răsare în minte ori de câte ori trecutul te privește în tăcere:

Poți să-i spui cuiva pentru care ai avut sentimente același lucru pe care i l-ai spune unui necunoscut sau unui amic care îți cere un sfat? Poți cu adevărat să separi sfatul de poveste? Poți să nu pui niciun filtru, nicio nuanță, nicio ezitare? Sau poate că, în mod inevitabil, ceea ce ai trăit cu acea persoană îți va colora cuvintele — fie cu o grijă în plus, fie cu o durere nespusă? Poate că nu e vorba de a fi complet obiectiv, ci de a fi onest. Să recunoști în tine ce simți, să înțelegi de unde vine sfatul tău și să alegi, în ciuda emoției, intenția cea bună. Poate că adevărata probă a maturității emoționale e să poți dărui un sfat sincer chiar și acolo unde altădată ai dăruit inima. Fără să vrei nimic înapoi.